Viața de odinioară

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Odinioară, la sate sfârșitul de toamnă însemna definitivarea unor treburi, cum ar fi de exemplu lemnele tăiate și frumos pregătite pentru iarnă, asta era treabă de bărbat, iar pentru femei casa trebuia să fie deja curată în așteptarea sărbătorilor.

Țin minte o discuție cu bunica despre post, cum eram mereu foarte curioasă, puneam foarte multe întrebări și aflam o mulțime de chestii.

-Bunico, toată lumea ține post ca tine? Eu nu țin.

-Tu ești copil, pe copii îi lasă Dumnezeu să mănânce din toate, să crească mari și sănătoși. Apoi, nu toată lumea ține post, doar cine vrea, cine e mai aproape de Dumnezeu.

Dacă vă amintiți, atunci nu exista atât de multă mâncare de post, nu existau pateuri, soia era rară, nu supe instant la plic sau cum avem acum vegan pentru orice. Bunici aveau fasole, varză murată, cartofi, praz și făceau tot felul de combinații.

-De ce ne pune Dumnezeu să ținem post, bunico?

-Bunul Dumnezeu nu ne forțează, doar ne-a lăsat la alegere, de asta nu ține toată lumea. Postul are un scop, m-a învățat pe mine mămica, că e bun pentru sănătate, pentru suflet și pentru familie, atâta lăfăire în mâncare nu e bună, așa că ne mai înfrânează Domnul.

-Dacă ții post ajungi în rai?

-Asta Dumnezeu știe, dar post nu înseamnă doar mâncare, trebuie să fii om bun, să ajuți pe cei care nu au, să nu te cerți, să nu vorbești urât, să nu minți, sunt câteva lucruri de făcut pentru suflet.

-Bunico, dacă am mințit că am mâncat ciorba, dar am pus-o la cățel, ajung în iad?

Bunica a râs cu poftă, de mine și pe moment nu am înțeles dacă sunt om rău sau om bun.

Dacă vă plac amintirile mele din copilărie puteți citi Bunicul cu păr de argint, Duminica la țară, Amintiri din copilărie.

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: