Un om și un câine

Fotografie de Ilargian Faus pe Pexels.com

Bună!

Astăzi vreau să vă amuz puțin cu aventurile mele cu un cățel, cățelul meu mai exact.

Baghera este un câine ca și celelalte animale ale mele, adoptat când era într-o situație critică și fără speranță. Cu toate că am mai avut câini înainte și el a ajuns totuși la 4 ani ( 3 petrecuți cu mine) nu am reușit să îl dresez să scape de obiceiurile proaste, oricât de mult am încercat, el nu poate fi schimbat.

În una din zile mi s-a părut interesant să îl plimb puțin pe la râu, printre copaci, părea chiar o idee bună, mai consuma și el din energie, fie vorba între noi, are mult prea multă energie și dacă nu o consumă ajunge să fie distructiv.

Ideea nu că a fost proastă, a fost teribilă, cel mai prost lucru la care eu m-am putut gândi. M-am îmbrăcat sport, am luat câinele și am zis să plecăm ușor să se plimbe, pisica a decis că vine și ea cu noi, iar pentru că ei se înțeleg bine nu am avut o problemă cu asta. Pisica din prima zi venită în familie s-a adaptat și pot spune că foarte rar ea face ceva greșit, este tare ascultătoare.

Am mers într-o direcție aproximativ 10 minute, a alergat, a adus bețe, s-a jucat enervând pisica, părea totul perfect, până am decis că e timpul să ne întoarcem spre casă, părea că și cerul s-a întunecat brusc, fața lui avea o expresie sinistră și coșmarul a început.

Deci efectiv parcă îl apucase paralizia, s-a pus jos și nu a vrut să se mai ridice și să mergem spre casă. Am încercat orice, să îl ademenesc cu un băț, cu o minge, să îl fac să alerge după mine, în cele din urmă am ridicat tonul la el…nimic, parcă își bătea joc de mine.

Am stat ce am stat și nervii îmi creșteau constant, iar el nu se clintea, așa că singura soluție a fost să îl car în brațe până acasă… 18 kg, mersesem 10 minute, a fost o luptă grea, stătea în brațele mele fără să miște.

Pisica mergea și se uita urât la mine, adică ea diva familiei mergea pe jos și prostuțul de câine trebuia să mă chinuie să îl car până acasă. A fost greu, am încercat de două ori să îl fac să meargă singur, dar nimic.

Am plâns pe drum, era greu, mă dureau brațele și mă enervase la maxim, atinsese niște nervi pe care nu știam că îi am. Când am ajuns acasă, brusc s-a vindecat. S-a văzut în curte și a început să alege sprinten și să dea din coadă, a fost un actor prea bun.

Am fost supărată destul de mult timp, mă enervase și consideram că eu i-am dat șansa la o viață fără griji, iar el a decis să mă sfideze și să se comporte urât cu mine.

Într-o altă zi, cum se mai întâmplă uneori, o broască țestoasă venise iarăși la noi în curte așa că trebuia să o iau și să o duc la râu. Pentru că nu lipsește Martie din post, câinele a decis că e cazul să se ia după mine. Eu am mers să o duc cât mai aproape de apă, iar câinele alerga peste tot printre copaci, ca un bezmetic ce este.

După ce am lăsat broscuța și m-am întors, o vulpe se uita fioros la mine. Încremenisem, sunt foarte fricoasă când vine vorba de animale sălbatice. Îmi era destul de teamă pentru că nu aveam nimic în mână și îmi era frică să nu fie turbată așa cum tot citeam pe afișele din localitate.

Deși vulpea era de 2 ori mai mare față de el, câinele a venit în fața mea și a sărit la atac, fără temă și doar pentru a mă apăra. A fost o experiență din care am învățat multe, amândoi suntem bine acum, iar vulpea a fost prinsă câteva zile mai târziu când a atacat pe altcineva lângă râu.

Noi am scăpat fără răni, vulpea a fost speriată de curajul lui Baghera. Am realizat că oricât de prostuț este el și oricât de mult mă enervează…mă iubește, nu a clipit o secundă înainte de a sări în pericol pentru a mă apăra. Cel mai probabil eu am fost dezamăgită că el nu mă iubește așa cum vreau eu, când de fapt el mă iubea așa cum știa el.

Publicitate